marți, 9 noiembrie 2010

Adrian Paunescu - Poetul


Aş sta, aşa cu faţa-n sus,

Lovit pieziş de vreme

Şi-ncet ca un izvor supus

Ţi-aş murmura poeme.

Şi patul de sub şira mea,

Podeaua care-l ţine,

Cu timpul s-ar dărăpăna

Şi-n casă-ar fi ruine

Şi peste molcomul prăpăd

Peste privirea-mi oarbă

Cu gura începând să vad

Eu, năpădit de iarbă,

Din somnul ca un trist magnet

Ce ştie doar să cheme,

Ţi-aş mai încredinţa încet

Mistere şi poeme.

Albitul firii mele os,

Schiloada chipăroasă,

Lovit de pietre dureros

Şi mărunţit de-o coasă.

Ar face gura şi-ar sopti

Despre ce e şi nu mi-i

În veacul de schizofrenii

Pân-la sfârsitul lumii

Şi dacă varul cel nestins,

Ce-i una cu folosul,

Cu cinic urlet dinadins

Mi-ar înghiţi şi osul,

Eu, tainic, blând şi tutelar,

Călcând tăceri postume,

Din toţi pereţii daţi cu var

M-aş reîntoarce-n lume,

Către o casă, unde-acum

Şi moartea mai aşteaptă,

Până să-nceapă tristul drum

De dincolo de şoaptă.

Să-ţi spun că încă nu-i târziu.

Ruina e departe,

Iar eu cu inima te ştiu

Pe viaţă şi pe moarte.

Aş sta aici, pe-acest prundiş

Pe care-mi este bine,

Ca vremii, pus hotar pieziş,

Să-mbătrânesc de tine.

Să-mi sugă oasele-n pământ

De parcă oase-aş plânge,

Să fiu doar calcar şi cuvânt

Şi-un ultim strop de sânge.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu