Adrian Paunescu - Lemn de foc

Si va veni o vreme, cand toate se vor spune
Si ce-i banalitate, va deveni minune,
Si va urca iubirea la rangul ei cel mare
Si am sa vin la tine, sa cad de pe picioare.
Si ca sa-mi fie bine, eu cred ca e mai lesne,
Sa fiu copac in lume, sa port pamant pe glezne
Si inca de cu toamna, de toamna ce-o sa vina
Sa pot intra sub iarba, sa capat radacina...
Si cand se lasa noaptea pe noi ca o arsura
Cu florile nebune, sa te sarut pe gura...
Tu insuti ma vei pune pe foc, cum se cuvine
Dar cand voi arde-n soba, voi fi din nou cu tine.
Si n-ai sa stii probabil, prin crivatul de sange,
De ce se uita focul in ochii tai..si plange...

Adrian Paunescu - Catel emigrant

Pe şosea, l-am văzut, hăituit de maşini,
A fugit spre-a uita sărăcia din sat,
Pe-un asfalt unde-ai lui sunt aşa de puţini
Şi-i vacarm, de te poţi sătura de urlat.

Cei bogaţi s-au oprit să mănânce-n păduri
Şi mâncau elegant cu tacâmul frumos,
L-au văzut şi pe el, i-au privit ochii puri
Şi i-au dat generos nişte pâine şi-un os.

Într-o zi, când trecea dintr-un loc în alt loc,
L-a lovit cineva ce grăbea către scop,
Carnea lui de bărbat a simţit că ia foc
Şi s-a tras din şosea plin de sânge şi şchiop.

Tot ce-avea a pierdut, nu mai simte nimic,
Ar muşca disperat porţiuni de şosea,
Dac-ar şti unde e satul lui trist şi mic
Ar pleca spre-un cioban ce-l minţea şi-l bătea.

Trepied aberant, de căţel emigrant,
Şi lătrat pervertit la şosele cu fum
Ar pleca înapoi, s-ar topi în neant
Şi-ar mai vrea doar atât, pacea-ntâiului drum.

Pe şosea sunt, acum, câini mai ageri şi noi,
Mai mâncând ce găsesc, fără apă un strop,
Numai el, neaflând nici un drum înapoi,
A ajuns trei perechi de mănuşi într-un shop.

Dacă, totuşi, va fi vreun lătrat pe pământ
Pentru câini viaţa-n veci va fi aspră şi grea,
Câine şchiop eu te plâng că spinarea ţi-au frânt
Dar de ce ai fugit să cerşeşti pe şosea.

Adrian Paunescu - Ce frumoasa esti

Ce frumoasa esti în prag de iarna,
Ninge disperat asupra ta,
Cerul peste tine se rastoarna,
Turturii în plete vor suna.

Hai sa fim doi oameni de zapada
Ridicati de brate de copii,
Care-n frig si ger mai stiu sa creada
Ca se pot iubi, se pot iubi.

Ce frumoasa esti în prag de vara,
Când mirosi a mere ce se coc,
Cerul în fiinta ta coboara
Trupul meu din trupul tau ia foc.

Focurile noastre se cununa,
Focurile noastre se-nteleg,
Suntem baza lumii împreuna
Suntem vara focului întreg.

Ce frumoasa esti în prag de toamna,
Ca o zi egala între nopti,
Când iubirea noastra te condamna
Sa ai soarta strugurilor copti.

Sa înveti, iubito, sa te bucuri
Ca ti-am dat din jertfa un destin,
Si ca via asurzând de struguri,
Va trai definitiv în vin.

Ce frumoasa esti în primavara,
Cea mai minunata-ntre femei,
Iezii pasc naframa ta usoara,
Tu, cu muguri, bluza ti-o închei.

Sigilat de taine nepatrunse
Cerul bate drumul tau îngust,
Trupul tau de muguri si de frunze
De la cine sa învat sa-l gust?

Adrian Paunescu - Tragica nerabdare

Dac-ai fi avut rabdare
Pana vara viitoare,
Se gasea un loc in lume,
Totusi, pentru fiecare.

Te-a intoxicat fervoarea
Ca ramai nelegitima
Si-ai infaptuit cu voia
Sinucidere si crima.

Ai ucis iubirea noastra,
Ordinar, ca pe-o insecta,
Car era de luminoasa,
Cat era de imperfecta.

Joc stravechi de-a casnicia
Ce voiai sa-ti dea un nume,
Jalnica ipocrizie,
Buna de-aratat la lume.

Toate explicate bine,
Intr-o logica aleasa,
Cum ca il redai pe tata
Fetei sale de acasa.

Poate ca santaju-acesta,
Cu valori sentimentale,
Are si-o realitate,
Poate c-o traiesti cu jale.

Iarna invrajbirii noastre
Te-a gonit prin nerabdare
N-ai avut nici nervi, nici aer,
Pana vara viitoare.

Cei din jurul meu, acasa,
Ce sa faca si sa spuna,
Mai nefericiti ca-n vremea
Vietii noastre impreuna?

Mult mai bun si mult mai tandru,
Mult mai luminos si rodnic,
Ii eram copilei mele,
Pe cand iti sedeam logodnic.

Dar vin stirile de seara
Si legendele compacte,
Ca te doare totusi varsta
Si iubirea fara acte.

Ca sa vad c-atat de mare
Si dramatic ti-a fost dorul,
Ca mi-ai scris ravasul ultim
Folosind calculatorul.

Si ce simplu erau toate,
Pentru toti si fiecare,
Daca mai aveai rabdare
Pana vara viitoare.

Adrian Paunescu - Actorul

O, biet actor
O, biet artist
Rolurile mor
Viata e un teatru trist.

Actorul a iesit în strada,
Sa-si cumpere ceva salam,
Era în haine de parada,
Ca Voievod peste un neam.

Printre masini, printre tramvaie
Actorul se grabea firesc
Urma sa vina-un nor de ploaie
Perucile se dezlipesc.

Si când s-a asezat la coada
Cu palos, mantie si scut
Deodata oamenii din strada
Ca Voievod l-au cunoscut.

S-au dat deoparte cu sfiala
Multimea toata murmura
Vazându-i hainele de gala
Sa ne traiesti Maria-Ta!

Republicani, ma rog, cu totii
Descoperisera alt mod
De-a da cuvânt la noi emotii
Si se-nchinau la Voievod.

Dar ploaia a venit deodata
Si ei vazând cu ochii lor
Întreaga-i fata demachiata
I-au aruncat un fel de plata:
Lasati-l dracu', e-un actor.

O, biet actor
O, biet artist
Rolurile mor
Viata e un teatru trist.

Adrian Paunescu - Cantec Femeiesc

Asa e mama si a fost bunica
Asa suntem femei lânga femei
Parem nimic si nu-nsemnam nimica
Doar niste “ele” ce slujesc pe “ei”.

Ei neglijenti, iar ele foarte calme
Ei încurcând ce ele limpezesc
Ei numai talpi si ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.

Si-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic maret, nimic impunator.
Schimbându-si dupa ei si drum si nume
Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâtia pasi ce au facut prin casa
Si pentru care plata nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasa
Ar fi ajuns si dincolo de cer.

Ei fac ce fac si tot ce fac se vede
Ba strica mult si ele-ndreapta tot
Si de aceea nimeni nu le crede
Când cad, îmbatrânesc si nu mai pot.

Asa e mama si a fost bunica
Si ca ele mâine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decât curat si uneori copii.

Suntem veriga firului de ata
În fiecare lant facut din doi
Ce greu cu noi femeile în viata
Dar e si imposibil fara noi…

Adrian Paunescu - De-a copilaria

Cînd dulci colinde cad
Simtim nevoia vie
De-o casa, de un brad
Si de copilarie.

Afara-i iarna grea
Ninsoarea e albastra
Iar noi ne vom juca
De-a toata viata noastra.

Pe geamuri mîini de sloi
Îsi tes în gheata ia
Noi ne jucam de-a noi
Si de-a copilaria.

Ninsori pe care bat
Si focul mai tresare
Si am adus un brad
Si i-am cerut iertare.

Ne asezam pe jos
Un fel de plîns ne pierde
O, brad, o, brad frumos,
Cu cetina tot verde.

Atîtea-nstrainari
Si inutile toate
Ni-i dor de adevar
Si de intimitate.

Copii, copii frumosi,
Prefaceti-va bine,
Ca-l asteptati pe Mos
Si credeti ca si vine.

Hai, Mosule, apari
Sa-ti cînte vechiul nume
Copii cu ochii mari
Privind în alta lume.

Se arata timpul cînd
Din epoca saraca
Un om pe Mos jucînd
Devïne ce se joaca.

Adrian Paunescu - Eu sunt eu

Trenuri somnoroase pleacă întrebând
Ce-i cu mine-n gară, ce-oi avea de gând,
Plec şi eu din gară şi tristeţea-mi port
Spre mirajul galben din aeroport.

Galbenă-i lumina, ochii mei sunt trişti,
Toţi privesc la mine ca la terorişti.
Unde-aş pune pasul liber şi corect,
Fără îndoială, aş părea suspect.

Şi pe zi ce trece lumea-i tot mai rea,
Când nu vreau nimica, crede că aş vrea.
Gara mă somează, iarba nu-mi dă loc,
Pe aeroporturi parcă aş da foc.

Încordarea-n lume a crescut cumplit,
Eu mă simt suspectul care a iubit,
Şi cu cât iubirea mi-o arăt firesc,
Cu atât toţi ceilalţi straniu mă privesc.

Am cocoaşă-n spate şi am mâini prea mari,
Ştergători de lacrimi am la ochelari,
Cum în lumea asta totul e cum nu-i,
Mă transform în altul fără voia lui.

Bat cu pumnu-n masă şi cu biciu-n cal,
Nu mai sunt patetic şi sentimental,
Fug râzând din gară la aeroport,
Un pistol cu apă într-o mână port.

Pun pistolu-n ceafă la aviator,
Nu crâcni, urmează ruta ta de zbor,
Ruta dumitale este ruta mea,
Dar eu sunt eu însumi, nu altcineva.

Vreau după acestea pe acest pământ
Să mă luaţi cu toţii drept ceea ce sunt,
Acum observ cât e de greu,
Să vă arăt că eu sunt eu.

Adrian Paunescu - Anomalii

Sufletul meu, copil tembel, cunoaşte,
Inima mea de bivol tînăr ştie
Că pe al lumii pat absurd de broaşte
Iubirea este o anomalie.

Să mai iubeşti cînd visul un negoţ e,
Să mai iubeşti cînd prea puţini au şale,
Cînd ne clocesc de-un veac prudente cloţe,
Acestea toate nu sînt stări normale.

Eu cînt la o vioară care doare,
Eu cînt la un pian bolnav de ciumă,
Cu voioşie şi cu disperare
Eu cînt un cîntec care mă consumă.

Nu-i profitabil să iubeşti cînd este
Mai profitabil să te faci că sîngeri,
Dar pe robotul meu cade-o poveste,
Robotul meu e-nduioşat de îngeri.

Normal rămîne numai restul lumii
Care să se abţină bine ştie,
Vioara caldă şi pianul ciumii
Nu sînt decît acea anomalie

La care pururi sufletul mai speră
Pentru că ea s-ar mai putea numi iubire
Jos, în prudenta lume mamiferă,
Şi sus, pe unde gîndul meu e mire.

Adrian Paunescu - Aceeasi floare

Iubito, pe prispa ti-am pus
O floare din lumea de sus,
O floare din insula Marte,
O floare a cailor moarte.

Ea are petalele lungi,
Suflînd ai sa poti sa le smulgi,
Iubito, eu flori nu prea stiu,
Sînt un gradinar damblagiu.

Nu stiu - trandafir, liliac
Pe toate ca tine le fac,
Pe toate le-aduc la un fel
Lalea, trandafir, ghiocel.

O floare a vietii vecine
Si care miroase a tine.
Iubito, pe prispa tu ai
O floare din insula Rai.

Adrian Paunescu - Cu tine

Cu tine viata mea se lumineaza,
Cu tine hotarasc a obosi,
Cu tine urc astenic spre amiaza
Si ma sfarsesc in fiecare zi.

Cu tine e-mpacare si e lupta,
Cu tine este tot si e nimic,
Cu tine-mi infloreste lancea rupta,
Cu tine sunt si mare, sunt si mic.

Cu tine totu-i parca unt pe paine,
Cu tine bradu-i brad, si nu sicriu,
Cu tine astazi mi se face maine.
Cu tine mor pentru a fi mai viu.

Cu tine poezia mea exista,
Cu tine chem zapezi si-alung zapezi,
Cu tine nici tristetea nu e trista,
Cu tine eu te vad cand nu ma vezi.

Cu tine sunt nedrept si sunt dreptate,
Cu tine sunt gelos si sunt ghetar,
Cu tine-ncep si se termina toate,
Cu tine intr-un schit apar - dispar.

Cu tine e lumina si-ntuneric,
Cu tine zac sa ma-nsanatosesc,
Cu tine cubul redevine sferic,
Cu tine ce-i dracesc e ingeresc.

Cu tine e mai rau si e mai bine,
Cu tine reincepe viata mea,
Cu tine e mai greu ca fara tine,
Dar fara tine nu s-ar mai putea.

Adrian Paunescu - Antiprimavara

Ce daca vine primavara
Atâta iarna e în noi
Ca martie se poate duce
Cu toti cocorii înapoi
In noi e loc numai de iarna
Vom îngheta sub ultim ger
Orbecaind pe copci de gheata
Ca un stingher spre alt stingher.

Si vin din patriile calde
Cocorii toamnei ce trecu
Si cuiburi si-au facut la stresini
Si lânga mine nu esti tu
Ninsori mai grave decât moartea
Au fost si sunt si vor mai fi
La mine-n suflet este vifor
Si vin nebuni sa faca schi.

Si ninge pâna la prasele
Ninsoarea-mi intra-n în trupul tot
Un dans de oameni de zapada
Ce îmbratisarea n-o mai pot
La noi e iarna pe vecie
Doi fosti nefericiti amanti
Ia-ti înflorirea, primavara
Si toti cocorii emigranti.

Primavara, care-ai fost
Nu veni, n-ai nici un rost
Poti sa pleci suntem reci
Iarna ni-i pe veci.

Adrian Paunescu - Adevaratul fiu

Din cîţi copii tot crezi că ai matale
Prea bună maică, spune-mi care-ţi este
Adevăratul fiu a cărui mamă
Te simţi într-adevăr pînă la capăt.

Nu poţi avea copii mai mulţi ca unul,
Mărturiseşte-mi care-ţi aparţine,
Pe care l-ai făcut, murind tu însăţi,
Ca să le dai şi celorlalţi putere.

Căci, dacă fiul are doar o mamă,
Irepetabil este şi copilul,
Dar spune-mi, maică bună, adevărul
Din toţi aceştia, care-ţi este fiul?

Ai mei sînt toţi, răspunse maica tristă,
Dar cel mai mult acel ce n-are mamă.

Adrian Paunescu - Adio, Vara

Adio, vara, pleaca-n ascunzisuri,
Noi suntem gata de-a cadea –ntr-o carte,
Si de-a mai lacrima catre pietrisuri,
De dor de tine si de dor de moarte.

Din fructe coapte picura alcoolul,
Nimic nu mai ramane cum fusese,
Ce cosmic iese dintre ramuri golul
Penultimelor tragice regrese.

Si va veni si ultima rafala,
Dar nu-o vom apuca-o, nu e sansa,
Cand in ninsoarea imateriala
Bolnavii lumii vor cadea in transa.

Ci noi atata am putea decide,
Incostienti si tristi ca prima oara,
Prin fumurile toamnelor putride,
O carte pentru voi: adio, vara!

Adrian Paunescu - Aceeasi floare

Iubito, pe prispă ţi-am pus
O floare din lumea de sus,
O floare din insula Marte,
O floare a căilor moarte.

Ea are petalele lungi,
Suflînd ai să poţi să le smulgi,
Iubito, eu flori nu prea ştiu,
Sînt un grădinar damblagiu.

Nu ştiu – trandafir, liliac
Pe toate ca tine le fac,
Pe toate le-aduc la un fel
Lalea, trandafir, ghiocel.

O floare a vieţii vecine
Şi care miroase a tine.
Iubito, pe prispă tu ai
O floare din insula Rai.

Adrian Paunescu - A Mea

Cum treci acum si apa e-n ruine,
si-ti este bine si îmi este bine,
as vrea sa-ti spun, iubito, ca în tine
e vie vrerea ambelor destine.

Te voi iubi cu mila si mirare
cu întrebare si cu disperare,
cu gelozie si cu larma mare,
c-un fel de fardelege care doare.

Si jur pe tine si pe apa toata
care ne tine barca înclinata
ca vei ramane - dincolo de numar
si dincolo de forme, masti si vorbe -
a mea, de-a pururi, ca un brat în umar.

Adrian Paunescu - A iubi toamna

A iubi, toamna, e-un biet pleonasm,
O poarta in cer se-nvirteste, neunsa,
Cad, iata, imperii de tulbure frunza
Si totusi se aude si ultimul basm.

A iubi, toamna, e oglinda-n oglinzi,
Halouri ciudate pe lucruri danseaza,
Insecte damnate fac cuiburi in raza,
Speranta renaste in cei suferinzi.

A iubi, toamna, neant si refren,
Vin pluguri pamantul spre cer sa-l rastoarne
Si ultimul fulger, semnat ambigen,
E parc` - un altoi pentru sange si carne.

Si tipa a pierdere tren dupa tren
Si mieii duc iarba uscata pe coarne.

Adrian Paunescu - Pastel de toamna

Pe muntele negru de frunza de vară
Te chem cu accent brumariu să te sperii
Când spicul de toamnă dă-n spicele verii
Şi cade lumina şi trage să moară.

Şi sunt întrebări prin natura puzderii
Şi sfârâie ploaia dintâi ca o ceară
Şi vara ne-nchide în toamna afară
Femeie, bărbat sub pecetea tăcerii.

Aicea la munte mai poate să spere
Şi cel care moare că moartea-i departe
Şi noi să fugim şi să scriem o carte
În ea cuprinzând ale toamnei mistere.

Că suntem în lume pe-acolo prin partea
Pe unde întârzie poşta şi moartea

Adrian Paunescu - Poetul

Aş sta, aşa cu faţa-n sus,

Lovit pieziş de vreme

Şi-ncet ca un izvor supus

Ţi-aş murmura poeme.

Şi patul de sub şira mea,

Podeaua care-l ţine,

Cu timpul s-ar dărăpăna

Şi-n casă-ar fi ruine

Şi peste molcomul prăpăd

Peste privirea-mi oarbă

Cu gura începând să vad

Eu, năpădit de iarbă,

Din somnul ca un trist magnet

Ce ştie doar să cheme,

Ţi-aş mai încredinţa încet

Mistere şi poeme.

Albitul firii mele os,

Schiloada chipăroasă,

Lovit de pietre dureros

Şi mărunţit de-o coasă.

Ar face gura şi-ar sopti

Despre ce e şi nu mi-i

În veacul de schizofrenii

Pân-la sfârsitul lumii

Şi dacă varul cel nestins,

Ce-i una cu folosul,

Cu cinic urlet dinadins

Mi-ar înghiţi şi osul,

Eu, tainic, blând şi tutelar,

Călcând tăceri postume,

Din toţi pereţii daţi cu var

M-aş reîntoarce-n lume,

Către o casă, unde-acum

Şi moartea mai aşteaptă,

Până să-nceapă tristul drum

De dincolo de şoaptă.

Să-ţi spun că încă nu-i târziu.

Ruina e departe,

Iar eu cu inima te ştiu

Pe viaţă şi pe moarte.

Aş sta aici, pe-acest prundiş

Pe care-mi este bine,

Ca vremii, pus hotar pieziş,

Să-mbătrânesc de tine.

Să-mi sugă oasele-n pământ

De parcă oase-aş plânge,

Să fiu doar calcar şi cuvânt

Şi-un ultim strop de sânge.

Adrian Paunescu - Steaguri albe

Mă rog cu puterea cuvântului

Pentru copiii pământului,

Mă rog cu dulceaţa colinzilor

De sănătatea părinţilor.

Florile, florile dalbe,

Iar pe lume steaguri albe.

Mă rog cu lumina minunilor

În amintirea străbunilor,

Mă rog cu nădejdile omului

De echilibrul atomului.

Florile, florile dalbe,

Iar pe lume steaguri albe.

Mă rog cu putinţa mătuşilor

Contra venirii cenuşilor,

Mă rog cu blândeţea din flaute

Un happy end să ne caute.

Florile, florile dalbe,

Iar pe lume steaguri albe.

Mă rog cu pecete de fulgere

Să ne ferim de distrugere,

Mă rog cu puterea cuvântului

De sănătatea pământului.

Florile, florile dalbe,

Iar pe lume steaguri albe